Da, am ajuns să-i invidiez pe cei care după un an sau doi de bloggind Încă mai ţin la pasiunea lor. Eu m-am pierdut printre rânduri şi timp. Nu-mi mai aleg cuvintele potrivite, nu mai visez şi nici nu mai dau frâu liber imaginaţiei. Câteodată mi se face atât de dor să comunic cu necunoscuţi, dar cel mai des sunt indiferentă faţă de cei care-mi lasă comentarii aici. Câteodată aş vrea să creez o poveste În care nimeni să nu fie protagonist, dar la jumătatea basmului ceasul Îmi arată că iar e târziu şi că prioritare sunt alte lucruri. Aş vrea să mă afund În pat cu o carte În mână, iar razele de soare să păteze pătura cu lumini aurii…

Habar  n-am dacă  pisoiul  s-a maturizat şi nu mai vrea să prindă fluturele. Să dau vina pe o astenie de iarnă-primăvară?

Comments (3)

  1. Nu e de vina astenia, desi ai putea sa te ascunzi la umbra ei. Vezi?

    Copilul din tine vrea sa mai iasa la suprafata si tu nu-l lasi. Poate doar in momentele de crunta oboseala, cand vigilenta iti scade, reuseste pret de minute sa razbata din incalcirea funiilor in care-l tii prizonier. Lasa-l liber! O sa fi mai fericita!

Leave a Reply