Spectator În propria-mi viaţă

Lovim În moalele capului, tăiem În carne vie, călcăm În picioare orice stârpitură, roadem până la os, rupem În două idioţenii, iar seara ne retragem la cuib, mimând calmul, echilibrul şi diplomaţia.

cartoon-freej

Spectator În propria-ţi viaţă. Sună absurd, nu? Am impresia Însă, că mulţi dintre noi suntem În postura asta. Câţi dintre noi sunt conştienţi de lucrurile plăcute care au făcut coadă la ieşirea din stand-by? Avem Însă grijă să ne cărăm acasă, În pat, sub cearşaf, În pijamale şi În chiloţi problemele şi sarcinile plasate scrupulos de alţii.

Să stai În pat, Înainte de culcare, cu o ceaşcă de ceai de tei şi să discuţi cu partenerul despre importantul “nimic” a devenit un lux pe care abia dacă directorii şi-l mai pot permite. Cine mai citeşte cărţi Înainte de culcare? Eu am renunţat, după ce seri la rând m-am trezit cu cartea ba pe ochi, ba pe mine, ba sub mine. Cine mai iese cu prietenii la sfârşit de săptămână? De fapt cine mai are prieteni? Deconectatul ăsta are şi el şpilul lui: reconectatul care uneori porneşte ca un Pentium doi.

Mama are o vorbă: Când ajungi acasă, lasă toate problemele de la serviciu În faţa uşii. Şi da, are, ca Întotdeauna, dreptate!

Închide televizorul, monitorul, laptopul şi fii protagonist În propria-ţi viaţă!

6 comments

  1. camionagiu says:

    aici

    noi nu Îmbătrânim
    fenomenul e altul de fapt
    ridurile astea sunt
    ego-urile noastre de compromis
    pe care inconştient le Împingem În afară
    ca şi cum am vrea să-i Învelim pe ceilalţi
    În gunoiul de care sunt şi ei responsabili –
    un soi de transpiraţie
    pe la colţurile ochilor
    ale gurii

    mâinile cad ultimele
    Într-o zi
    vor ajunge Împletite pe pieptul nelocuit
    aşezate uşor de câteva bătrâne
    care vor lăcrima generos pentru o anumită sumă de bani

    mâinile cad ultimele
    aşa cum viaţa pune oamenii la locul lor

    moartea se gustă În porţii homeopatice

    puţin praf
    eşapament
    ura care leagă şoferii În trafic
    pe oamenii politici
    vip-urile
    casele de lux

    seara urcăm În blocuri
    şi trântim uşile metalice
    grele
    peste tot ce vine după noi
    – pietre de mormânt pe care nu va sta niciun Înger

    În vitrine manechinele se luminează

    orbitor

    adormim şi sufletele chircite În creier peste zi
    ni se Întind În tot trupul
    ca nişte fiare care se simt În siguranţă
    abia În pustiu

    atunci inima ne roade Încetişor
    ca o mângâiere

    ultima

    (Dan Carlea – URBAN, Ed. Vinea 2008)

  2. miriam957 says:

    M-a fascinat titlul, in primul rand. Asa este, ai mare dreptate. Tehnica ne-a dezumanizat. Prietenii virtuali sunt mai presus de cei reali. Ma intreba adesea sotul meu de ce e asa si i-am spus ca in relatia cu prietenii virtuali ai avantajul ca ii apelezi sau le raspunzi cand ai timp si chef si daca apare ceva unde nu ai vrea sa te implici poti sa “sign out” (eu am facut-o in mijlocul unei discutii careia nu ii vedeam finalul si tindea sa devina cearta).

    Singura chestie unde nu iti dau dreptate e aia cu “directorii si-l maipot permite”. Hehe! Aia nici atat! Sunt atat de plini (in mod real, dar si in mod inchipuit) de problemele lor, si se simt adesea atat de sus incat nu se pot cobora sa impartaseasca ganduri cu sotia casnica (care il calca, spala, ii creste pruncii), sau, daca sotia e si ea implivata in afaceri nu mai discuta ea despre ale ei, sau …duc, de fapt, problemele de la job acasa.

    Deci…hai sa ne reinventam. Ma bucur ca in Bucuresti s-a creat un cerc de twitteristi care se intalnesc in parcuri, la film…e superrrrrrrrrrrr.

    Eu sunt din Timisoara, dar nu prea am gasit pe twitter persoane din TM, sau nu ii stiu eu.

    Succes la a deveni protagonist in propria viata.

  3. InnOcente says:

    @camionagiu Nu gust deloc poezia, În special cea modernă, dar asta mi-am plăcut, pe alocuri.

    @miriam957 Eu Încă n-am apucat să ies cu twitteriştii – uite o plăcere care aşteaptă şi ea, alături de altele, să iasă din stand-by

  4. aBogdan says:

    In ziua de azi, daca esti tanar, daca vrei sa-ti indeplinesti necesitatile normale unui start in viata (o casa, un venit decent si eventual o masina), ai doua variante: fie te apuci “dă combinatii(prin jermanica), mancat-as”, fie te apuci frumusel de munca cinstita. Si daca alegi a doua varianta… prinzi un job naspa (ca deh… de unde naiba sa ai “3 ani experienta” la primul job?) pe o suma mica de bani (adica o suma care tinde spre “decent”, dar mai are ceva pana acolo). Sau, daca vrei mai multi bani, trebuie sa muncesti enorm… si sa uiti sa-ti traiesti viata. Si, e trist, pentru ca de voie, de nevoie, multi aleg sa faca precum in ultimul exemplu, desi niciodata salariul castigat nu va reflecta timpul pierdut la servici. Anii astia nu se mai intorc.

    Asa e viata. Cand esti tanar nu ai bani sa traiesti, iar cand ai bani, iti dai seama fie ca nu-ti arde de distractii, fie ca esti prea batran (si ai arata cam penibil in unele locuri).

  5. mihai says:

    1. Cartile nu se citesc la lumina artificiala pe motiv ca ramai chior/chioara. Am zis :D
    2. Nu stiu ce e atat de discutat seara cu o ceasca de ceai cand poti foarte bine sa transformi ceaiul intr-o seara romantica in 2, cu sampanie/vin . Si astfel, uiti de toate problemele de peste zi (trebuie si putin skill pentru asta) :)
    3. Prietenii adevarati nu sunt cei virtuali.

  6. sorin says:

    Tind sa cred ca inca mai am ceva prieteni si inca mai ies din casa:).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *