Le hulim, le alungăm, le batem cu sălbăticie, le negăm existenţa şi în final ajungem să vrem să le ardem precum căpiţele de fân. Animalele fără stăpân sunt doar o consecinţă a mizeriei noastre umane.
Prietenii noştri (animalele), nu ne rănesc decât atunci când mor…“ scrie Alex Mazil .
Am trăit, trăiesc şi voi trăi cu cel puţin un animal în casă. Sunt stropul meu de fericire după o “fucking day”. Sunt acolo ochi şi urechi pentru tine. Sunt acolo să te facă să zâmbeşti. Sunt acolo ca să-ţi alunge singurătatea.
Îmi aduc aminte cum bunicul o mângâia pe Pufi, pisica noastră, pe creştet, cum ne distram copios aruncându-i lui Ţuţu, câinele meu şoricar primit la 13 ani, papucii de casă sau cum ne alergam pe holul imens.
Pufi nu mai e de ani buni, iar Ţuţu are acum 13 ani. De fiecare dată când merg acasă mi se pune un nod în gât atunci când o văd. Nu mai aude, ochii sunt împâcliţi, iar picioarele din spate sunt din ce în ce mai subţiri şi crăcănate. Refuz să cred că într-o zi nu o să mai fie…
Pe Bubu, motanul meu găsit într-un mass de messenger, mi l-am dorit la fel de mult cum o femeie stearpă vrea un copil. A fost “cules” iarna din stradă. Ca Bubu sute de pisici aşteaptă să fie culese din subsoluri sau scări de bloc…
E şi cazul lui sau poate ei.
…
…
Stă în faţa blocului. Mănâncă bobiţe şi cel mai probabil face şi la litieră. Încă nu am apucat s-o întreb cum o cheamă, de unde vine, dar ştiu ce vrea… un cămin.
Aşadar vă rog să spamaţi în toate părţile ca să-i găsim un cămin!
PS: seamănă foarte tare cu Bubu 
