Inspirăm un aer expirat de prea multe ori. Mie-mi place să fumez. Sunt sigură că fumul pe care-l respir mi-e destinat.
Maturitatea prosteşte. La fel şi căsnicia.
Criza ne-a sărăcit emoţiile şi trăirile.
Îmi este frică că am să mor şi n-am să apuc să mai fiu din nou eu.
Ne ascundem într-un cocon de unde mimăm voioşi fericirea.
Mi-am pus şosetele flauşate de iarnă. Îmi aduc aminte de fericiri ce-ţi taie răsuflarea. În casă mirosea a căldură şi a nimicuri învârtite pe degete.
Azi îmi vine să plâng, să urlu, să fac haz de necaz şi trag oblonul şi să plec. Optimistul ar zice să ne bucurăm din plin de aceste zile, luni, poate ani şi să le considerăm ca fiind aventura vieţii noastre. Aş fi putut să trăiesc o viaţă printre culori, cârpe atârnate, muzici de-ţi fac pielea de găină, am ales să trăiesc printe cuvinte ce taie-n carne vie, fraze ce sfâşie şi te dezgustă, printre demoni cu chip de lideri.
Mi-e frică să mă întreb ce mai fac sau dacă sunt bine…
Mi-e atât de greu să vorbesc despre el la trecut… A plecat în raiul pisicuţelor cu o parte din mine… “de ce” şi dacă” îmi invadează gândurile… iar casa e atât de goală fără el…
Râmân amintiri frumoase – dormea lângă perna mea; când veneam de la serviciu era în faţa uşii cu burta în sus şi aştepta să fie mângâiat; torcea în părul meu cu lăbuţele; îmi rodea degetele şi… mă iubea enorm… ne iubeam enorm.
Bubu a fost tot ce m-aş fi putut dori de la un pisic…era “ubitul meu mic”…
Rămân poze şi filmuleţe.
Îmi e şi îmi va fi atât de dor de el… dar acum doare atât de tare…
Lumea doarme. Eu vreau să văd proiectate pe pereţii trişti ai camerei diapozitive cu desene. Vreau să rememorez momente şi trăiri păstrate adânc în cutiuţa ale cărei balamale au ruginit deja.
Mă dau rotundă, însă singurele diapozitive de care îmi mai amintesc sunt Martinică, Albă ca Zăpada, Scufia Roşie, deşi în dulapul magic erau cu zecile ambalate în cutiuţe albe cu scris auriu. N-am uitat însă mirosul de plastic şi vopsea încinsă care invada camera, perdelele maronii prin care abia trecea lumina şi frame-urile proiectate pe peretele cu picăţele pe care le consideram magice. Uneori, pe ascuns, le scoatem şi mă uitam la ele în faţa geamului…
Mică fiind, când eram întrebată ce am să mă fac când am să fiu mare răspundeam vânzătoare. Asta am şi ajuns vânzătoare de vorbe, visuri şi nimicuri ambalate frumos. La botez, ursitoarele mi-au scos în cale pixul şi nu bani. Acum am în casă mai multe pixuri decât bani în buzunar. Bizar.
Urmează staţia “26 de ani” cu peronul pe care parte vrei tu.
Am obosit. Mă simt precum o furnicuţă cu picioarele retezate care încearcă să care în continuare grăunţe. În ţeastă, soda caustică mănâncă sfârâind din amintiri. Porii prin care mai ieri simţeam că trăiesc, azi sunt tumefiaţi. Văd, dar nu înţeleg. Noaptea visez draci care aşteaptă înfometaţi să cad.
Azinoapte, la shaormerie, un cuplu cu zâmbetul pe buze îşi împărţea cartofii prăjiţi. Lângă ei un grup de ţigani spălaţi râdeau în hohote cu gurile pline de mâncare. Eu îi priveam, dorindu-mi parcă să trăiesc o secundă din viaţa lor.
Viaţa e o coroană de copac secular, iar eu nu ştiu pe ce crenguţă să merg. Cert e că azi stau pe un ciot. Privesc în jur şi nu înţeleg…
Am strâns în mine atâtea lacrimi, amărăciuni, frustrări şi regrete încât într-o zi n-am să mă mai opresc din plâns…
Fericiţi ar trebui să fie cei ale căror mâini alină suflete neînţelese
Fericiţi ar trebui să fie cei ale căror mâini repară trupuri suferinde
Fericiţi ar trebui să fie cei ale căror mâini salvează suflete izgonite
Fericiţi ar trebui să fie cei ale căror mâini lucrează împotriva cataclismelor
Fericiţi ar trebui să fie cei din ale căror mâini zugrăvesc pe şevalet
Fericiţi ar trebui să fie cei din ale căror mâini mâncăm la finele zilei
Fericiţi ar trebui să fie cei ale căror mâini mângâie feţe îmbătrânite
Fericiţi ar trebui să fie cei ale căror mâni ridică “acasă” pentru tine
Fericiţi ar trebui să fie cei ale căror mâni învaţă mânuţe să scrie
Fericiţi ar trebui să fie cei ale căror mâini înfundă infractori
Fericit ar trebui să fii chiar şi tu!
Năvodari. Din fericire n-am simţit mirosul pentru că aveam nasul înfundat!
“Câine scârbos mănâncă de pe jos”
“În oceanul Pacific a ieşit un peşte mic şi pe coada lui scria <<Ieşi afară dum-nea-ta>>”
“La Popa la poartă e-o pisică moartă, cine-o râde şi-o vorbi s-o mânânce coaptă. Cu mărar şi pătrunjel şi untură de căţel”
“Plouă, polouă, babele se ouă”
“Pe o bară se căca o cioară. Cra cra cra ieşi afară dum-nea-ta”
Continuaţi voi…
De câteva zile rumeg intens amintiri despre ziua mamei. Îmi vin în minte mirosuri de aracet, acuarele şi pastă de pix parfumată. Mâzgălesc pe o foaie un ghiocel. Spre surprinderea mea e la fel de simpatic ca cel pe care-l desenam în copilărie. Pesemne lucrurile dragi şi importante nu se uită niciodată.
Primul cadou făcut mamei a fost la îndemnul învăţătoarei – clasica fotografie lipită pe carton în care eu eram îmbrăcată în şcolăriţă cu pampoane în cap şi cu harta României în fundal. O kitschoşenie totală.
Ce ştiam eu despre cadouri atunci? Mai nimic. Aflasem însă că te cuprinde un sentiment de plăcere când dăruieşti ceva. Aşa că am cules de prin casă lucruri – un săpun camay primit cadou de bunica mea pe care-l ţinea între albituri, două scoici care zăceau în sertarul biroului meu şi un corn cu ciocolată cumpărat de la chioşcul şcolii, dar pe care uitasem să-l mănânc. Le-am "ambalat" într-o cutie de pantofi. Nu îmi aduc aminte reacţia mamei, însă îmi amintesc emoţia cu care le-am aşezat în cutie şi cu câtă nerăbdare am aşteptat-o să se întoarcă de la serviciu.
Emoţiile mari stau în lucruri mici şi neimportante. Împărtăşim amintiri?
Ce norocoşi am fost noi cei care ne-am născut în anii ‘80. Revoluţia ne-a prins în momentul în care încercam să descoperim lucruri noi, dar în acelaşi timp eram familiarizaţi cu gustul fad al comunismului.
Îmi aduc aminte destul de vag ce-i drept de Eugenia, bomboanele mici mentolate Cip-Cip, pufarine şi Aurora. Toate au fost eclipsate după Revoluţie de produse ambalate frumos cu arome puternice.
Guma Turbo a fost de departe cea mai apreciată. Era şi normal avea un gust bun, pe care încă nu le-am uitat, şi un abţibild pe care îl puneam conştiincios alături de alte sute în sertarul de la birou. Cu abţibildurile am învăţat cât poţi lăsa de la tine într-o negociere.
Tot cu guma Turbo am învăţat să fac baloane. (Atenţie urmează amintiri scârboase) Iniţial scoteam guma din gură o întindeam cu degetele, după care o băgam la loc şi făceam poc. A mai fost momentul în care în loc să fac baloane eu aruncam guma pe jos. Şi cum guma era încă la raţie, o luam de pe jos şi o băgam la loc în gură. Despre igienă n-auzisem foarte multe, aşa că noi împărţeam frăţeşte guma deja mestecată.
Un alt produs de care îmi amintesc – un baton Kisss (da, cu 3 de s). Erau nişte batoane din spumă de ou colorată în roz, care aveau o aromă sintetică de căpşuni şi erau învelite cu o pojghiţă de ciocolată. Când muşcai din ele te dădeau pe spate, numai că la final rămâneai cu un gust ciudat în gură.
De acadele nici nu mai vorbesc, apăruseră ca ciupercile după ploaie. Totuşi există o acadea, una singură, al cărei gust nu pot să-l uit, dar nici să-l descriu în cuvinte. Era în formă de umbrelă închisă, cu o culoare muştar şi ştiu că am supt-o mai bine de o săptămână.
Care este gustul copilăriei voastre?
