InnOcente*

Spor pentru refacerea de după concediu, spor de xerox, spor de penibilitate, spor de stres, spor pentru folosirea calculatorului, indemnizatie pentru ziua de naştere sau indemnizaţie pentru

ţinuta decentă. Sunt câteva exemple de sporuri pe care bugetarii le-au primit până acum o lună. Înţeleg că nu le mai primesc, altfel nu-mi explic de ce mulţi dintre ei se comportă precum boabele de porumb într-un tuci încins.

Eu lucrez în weekenduri, de sărbători legale, câte 12 zile de muncă încontinuu, încep munca prea dimineaţă sau rămân la muncă până târziu în noapte, ore considerate de condul muncii ca ore de noapte, şi ghici ce?! NU AM ABSOLUT NICIUN SPOR! Aş putea să mă pisicesc prostesc şi să întreb “Da’ de ceeee. Cu ce-am greşit?”

Blonda din guvern, doamna Udrea, a zis o vorbă de duh zilele astea: “După cu ştiţi, la stat mai mult se şomează decât se lucrează!”

Datorită VOUĂ Daniel Răduţă a plecat în Italia la operaţie. Urmează analize, transplant şi recuperare.

Nu vă ascund că după prima discuţie cu Diana, Ruxa, Anca, Mika, Oana, Irina, eu şi cu Piticu am avut îndoieli că banii, cei 150.000 de euro, se vor stânge, şi cel mai important că se vor stânge la timp. Credeam atunci că omenia stă ascunsă undeva în spatele crizei. M-am înşelat. Nu s-a stâns chiar toată suma, dar promisiuni sunt.

VOI (aici ar trebui să fie sute de nume şi linkuri) aţi arătat că într-o Românie plină de indiferenţă, minciună, promisiuni deşarte, dezamăgiri, durere şi suferinţă încă mai aveţi puterea să mişcaţi munţii din loc. VOI şi nu cei pe care-i plătim să facă asta.

Îl aşteptăm pe Daniel acasă. Ne-a promis că atunci când se va face bine vom merge la un concert al Sorinei Enea, cea care vineri a cântat pentru el, în lipsa lui.

Read more…

În final o melodie cu nişte versuri mai de doamne’ajută.

Femeile vor bărbaţi care pun piciorul în prag. Păcat, însă, că femeia e întotdeauna mai rapidă şi-l calcă pe bărbat pe bombeu.

Femeile vor bărbaţi care iau decizii. Teoretic. Practic, domnul are parte doar de privilegiul de a alege marca de bere pe care să o bea şi doar câteodată şi halca de porc pentru cină.

Femeile vor bărbaţi puternici. Asta doar până când îl văd pe mascul luându-se la trântă cu alţii sau până când îi lipeşte şi ei o palmă.

Femeile vor bărbaţi open mind. În realitate, femeia susţine asta doar în cercul ei de prietene.

Femeile vor bărbaţi înţelegători. În realitate, bărbatul care-i acceptă escapadele săptămânale primeşte eticheta de fraier.

Femeile vor bărbaţi romantici. Să ştie să spele vase, haine, să dea cu aspiratorul şi cu mopul…

Femeile vor bărbaţi responsabili. De aceea banii din casă tot femeia îi administrează.

Adesea facem foamea prin birouri. Durerea de stomac ne chirceşte asupra sarcinilor de serviciu, dar nu cedăm. Fugim repede la o ţigară şi în timp ce o fumăm pe jumătate aşteptăm să se facă cafeaua la automat.

Durerea ai cunoscut-o în pruncie, lovindu-te cu capul de piciorul mesei. Ai urlat din rărunchi până a dispărut.

Sănătatea. Te întrebi ce-i aia abia când nu o mai ai.

Credeam că mi-e frică de moarte. De fapt flirtez zilnic cu ea, cu fiecare masă pe care o sar, cu fiecare ţigară pe care o fumez, cu fiecare sticlă de cola pe care o sorb pe nerăsuflate, cu fiecare supă la plic.

Suntem zei. Nouă niciodată nu se întâmplă nimic. Noi nu facem accidente rutiere pentru că suntem experimentaţi; noi nu murim de cancer de plămâni pentru că străbunicul a trăit 95 de ani, deşi fuma ca un turc; nouă nu ne va sta inima de atâta sare, zahăr şi grăsimi. Noi suntem zei, iar nouă nu nu se poate întâmpla niciodată aşa ceva!

Azi cred că mi se poate întâmpla orice. Că flirtul ăsta e unul prost şi ieftin. Că dacă mă uit la Daniel mi se face inima cât un purice şi, frate, mi-e ruşine de-mi vine să intru în pământ. Omul ăsta se roagă la Dumnezeu să-l lase în viaţă, iar noi, ăilalţi, ne batem joc de ea mai rău ca de o colegă de clasă prinsă că şi-a tras-o cu ăla din a 11B.

Mama are o vorbă “Viaţa e dură“. Eu zic să o îndulcim măcar pentru Daniel.

Donează banii pentru un ruj, ojă, 4 beri  sau 4 sticle de suc (marcă bunicică)

la 0900 900 110

Donează banii pentru un ruj, ojă, 4 beri sau 4 cutii de suc (marcă ceva mai bună)

la 0900 900 115

Femeia care are părul ondulat vrea să aibă părul drept
Femeia care are părul drept vrea să aibă părul ondulat

Femeia care are coapsele pline vrea să fie mai slabă
Femeia slabă vrea să aibă coapsele ceva mai pline

Femeia care are serviciu stresant vrea să stea la cratiţă
Femeia care stă la cratiţă vrea să aibă un serviciu stresant

Femeia care e îndrăgostită de un băiat rău regretă că nu are lângă ea un băiat bun
Femeia care e îndrăgostită de un băiat bun regretă că nu are lângă ea un băiat rău

Asta suntem noi. Nu putei trăi nici cu noi, dar nici fără noi

Neputinţă. O combinaţie de doar 9 litere pentru un sentiment ce te aruncă în barca disperării. Şi dacă ai fost vreodată în situaţia să nu ştii încotro s-o apuci, atunci vorbim aceeaşi limbă.

În aceeaşi limbă putem vorbi şi despre Daniel. În urmă cu 8 luni a aflat că va fi tată, peste 4 luni că are leucemie, ceva mai recent că nu are un donator compatibil în familie. Atunci i s-a zis sec că viaţa sa are un preţ: 150.000 de euro, bani necesari pentru o intervenţie în străinătate.

Ca vârstă, ne despart câţiva mărunţi ani, ca trăiri ne despart milioane.

I-am întâlnit pe Daniel, pe soţia sa, Raluca şi pe Vlad, copilul încă nenăscut, în urmă cu o săptămână.  Ştiam că nu vor arăta ca-n poze, dar ochii, ochii erau aceeaşi, poate un pic mai plânşi. Să-i vezi la masă, îngrijoraţi, debusolaţi, aproape copleşiţi de situaţie, dar ţinându-se de mână a fost momentul în care noi, fetele aflate la masă, ne-am muşcat buzele şi am înghiţit bărbăteşte viitoarele lacrimi.

Eu încă mai înghit lacrimi, poate că ăsta este şi motivul pentru care am tot amânat să scriu aici.

O treime de viaţă

În acest moment, Daniel a strâns, în urma donaţiilor voastre sau ale altora puţin peste o treime din suma estimată că i-ar trebui transplantului.

Azi au fost activate şi două numere de telefon cu suprataxă:

0900 900 110 unde puteţi dona 10 euro

0900 900 115 unde puteţi dona 5 euro

Numerele pot fi utilizate doar din reţeaua ROMTELECOM.

Azi vă cer însă să căutaţi înăuntrul vostru, să spuneţi “Doamne fereşte”, chiar dacă sunteţi atei şi să donaţi. Ştiu că sună exagerat şi poate că astfel de lucruri nu se zic, dar credeţi-mă suntem ultima lui şansă…

Lupta cu timpul

Cineva spunea la un moment dat că statul este cel mai prost administrator. Este atât de prost încât, deşi am contribuit la nenorocitul ăla de buget, în momente critice, statul are plăcerea sadică de a ridica din umeri şi a spune: “nu sunt bani” sau “stai să analizăm dosare”, ca mai apoi să-ţi spună că lipsesc parafe, asta în timp ce suferindul zace pe targă.

Daniel nu e un caz singular. Sunt mulţi români care suferă de leucemie şi nu au un donator în familie. Şi toţi primesc aceeaşi veste: viaţa lor costă 150.000 de mii de euro. Astfel de cazuri ar putea fi rezolvate şi în România, dar asta nu azi.

100 de ani pentru normalitate?

În urma unei campanii derulate de PROTV, România a cedat şi a tocmit Registrul Naţional al Donatorilor Voluntari de Celule Stem. Ministerul Sănătăţii s-a spălat pe mâini, iar povestea s-a oprit aici. În prezent, în baza de date sunt înscrise 761 de persoane. Asta înseamnă că, în medie, 6 persoane s-au înscris zilnic în această bază.  Probabilitatea ca un bolnav de leucemie să găsească un donator compatibil este, în cazurile bune, de 1 la 200.000 şi merge până la 1 la un milion pentru cazurile mai complicate.

Dacă ritmul de înscriere în registru va rămâne la stadiul de 6 persoane pe zi, România va avea un program derulabil, de 200.000 de români în baza de date, abia peste 91 ani. Speranţa autorităţilor pare să stea însă în conectarea României la registrul internaţional, ce cuprinde 13 milioane de potenţiali donatori.

Faptul că pe site-ul ministerului la capitolul noutăţi numele programului este scris greşit îmi demonstrează „dorinţa” autorităţilor ca acest program să meargă.

Între timp, cei care au neşansa de a face leucemie şi de a nu avea în familie un donator compatibil 100% primesc vestea că viaţa lor are un preţ: 150.000 de mii de euro, bani necesari pentru operarea lor în străinătate. Trei sferturi dintre ei sunt condamnaţi la moarte, pentru ca fondurile acordate de Ministerul Sănătăţii pentru intervenţii care nu pot fi făcute în România sunt limitate.

Atât de limitate încât un ministrul interimar al Sănătăţii a introdus, la finele anului trecut, un sistem de departajare şi prioritizare a cazurilor care necesită intervenţii chirurgicale peste graniţe. Înţeleg de fapt că autorităţile consideră că viaţa unora dintre suferinzi nu va fi niciodată pe lista denumită sec „prioritate”.

Acolo am aflat că dacă eşti pensionar, iar costurile intervenţiei depăşesc 150.000 de euro faci cât o ceapă degerată pentru guvernanţi, mai concret nu ai nicio şansă la viaţă.