Jurnal din viitor XI
…Din reflex verifici dacă uşa s-a încuiat. Grăbită ca un gândac sârguincios ce îşi cară hrana în ascunzătoare te îndrepţi către lift. Sunetul produs la contactul tocurilor cu betonul se răspândeşte violent în toată scara blocului. Nu contează – azi te grăbeşti. Se spune că pesimiştii ar atrage după sine şi ghinioane. Nimic mai adevărat – e o nouă zi în care rămâi cu mâna întinsă spre butonul verde al liftului. L-ai scăpat. Cu fruntea încruntată te trezeşti blestemând toţi sfinţii.
De trei luni ştiai că azi are loc “mega şedinţa anului” şi nu trebuia să ajungi târziu la muncă şi cu toate acestea limbile ceasului joacă încontinuu rolurile unor trădători. Şi dacă stai bine să te gândeşti nu e zi de la Dumnezeu în care să nu-ţi propui să scapi de acest nărav, dar totul rămâne doar o promisiune spusă-n vânt. Cu degetul mulat pe butonul liftului îţi admiri culoarea ojei. În final cabina urcă spre etajul tău. Între timp te gândeşti că oja nu se prea potriveşte cu hainele cu care te-ai îmbrăcat azi, iar părul miroase îngrozitor a fixativ. Oricum e prea târziu pentru orice schimbare.
Cu respiraţia tăiată, ca un peşte pe uscat, verifici întreg ritualul ieşirii din casă – dacă ai stins lumina şi televizorul. În cadrul unei scurte sesiuni de recapitulare a lucrurilor inutile din geantă cauţi sclipirea unui obiect în care să supervizezi uscarea numeroaselor straturi de mascara. Negăsind la timp oglinda îţi reproşezi că nu ar fi trebuit să ieşi din casă înainte ca genele tale să fie perfect răsfirate. Un alt reproş îţi fulgerează mintea: “îndeletnicirea” machiat care se întinde pe câteva minute bune. Te consolezi – eşti o adevărată perfecţionistă în dommeniul machiajului, chiar dacă revistele de specialitate spun că opeţiunea ar trebui să dureze maxim 10 minute.
Într-un final liftul se oreşte la etajul tău. Mulţumeşti Domnului şi te urci în el. Involuntar piciorul mimează o bătaie ritmică accelerată. La parter te întâlneşti cu administratora. O femeie între două vărste, cu “colaci de salvare” în jurul taliei evidenţiaţi de o vestă maro din mohair. Cu un deficit de cuvinte şi pe un ton ranchiunos, îi promiţi că vei plăti la timp întreţinerea, pentru prima dată în viaţă.
Ajunsă în staţia de autobuz te învârţi ca un leu, etalându-ţi noile cizmele brodate. Cum nu mai ai timp de fandoseli, ridici fusta şi încerci să-ţi faci loc printre zecile de persoane înghesuite în cutia motorizată. Îţi plac mângâierile şi alinturile, dar nu venite din partea unor necunoscuţi libidinoşi, reprezentaţi în mare parte de dinozaurieni. Opririle dese ale autobuzului în staţii se aseamănă mai degrabă cu o binecuvântată oază pentru un turist rătăcit în deşert.
Ai întârziat 20 de minute, aşa că în capul tău se crează conexiuni pentru descoperirea celei mai bune scuze. Însă orice scuză pe care o găseşti nu face decât să te acuze de lipsa ta de organizare a timpului. Renunţi la această varinaţă, iar în faţa uşii în care se desfăşoară şedinţa laşi deoparte tonele de ifose…
“Mă scuzaţi că am întârziat”
Georgiana 25.11.2010
(sper)
